splash

Acest bărbat rămâne neuitat în inimile dascălilor noştri pentru că a fost unul dintre cei puţini, cari a rădicat şcoala românească la înălţimea ei de azi. Atât în timpul vitregei stăpâniri austriace cât şi în timpul războiului, şcoala românească de pretudindene a stăruit acesta s-o refacă, parte ia succes, parte se va îndeplini. Ideile lui George Tofan pentru şcoală sunt ideile naţiunii româneşti...Bilcanii îl jelesc pe neuitatul lor sătean, care s-a înălţat prin muncă pe treapta de a fi fala naţiunii.

Însemnare din iulie 1920, semnată de directorul Şcolii din localitate, Gavril Ciubotariu în Chronica Şcoalei

 

MIHAI HORODNIC (1907 – 1926)

„Pribeag, pe-un drum de soare, eu m-am pornit să merg

Şi deznădejdea toată din sufletu-mi s-o şterg,

S-ajung în ţara unde mai albi în floare-s merii,

Să sec dintr-o sorbire izvorul primăverii,

Să simt o viaţă nouă…

Dar m-am oprit din drum…”

(Mihai Horodnic, Şine de primăvară, Rădăuţi, mai 1926)

Date biografice

S-a născut pe 25 iulie 1907, la Bilca, ca fiu al Aniţei şi a lui Alexandru (Lixandru) Horodnic. A avut două surori: Achilina (cunoscută sub numele de Cilina şi rămasă în sat) şi Zamfira, soţia marelui poet şi profesor bucovinean, Vasile Posteucă.

Urmează cele 4 clase primare la Şcoala nr.1 Centru, între 1913-1918, perioadă care se suprapune cu anii tulburi ai primului război mondial când Bucovina fusese şi teatru de operaţiuni.Astfel, perioada de studiu a fost deseori întreruptă şi la Bilca.[1]

După absolvirea claselor primare, la îndemnul învăţătoarei Axenia Galan „să plece la şcoli mai înalte” se înscrie în septembrie 1918 în clasa I a liceului “Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi.


Frumos, cu fruntea lată, ochii negri şi ageri care exprimau inteligenţă şi ardere interioară, mereu îmbrăcat naţional, în cămaşă cu flori pe mâneci şi poale, acoperită cu bondiţă împodobită, Mihai era permanent văzut cu vreo carte sau un caiet în mână sau sub braţ. Timpul pe care îl avea la dispoziţie şi-l valorifica prin a învăţa şi a scrie. Se remarcă încă din primul an ca un elev bun al liceului, cu precădere la limba şi literatura română, domeniu în care, de altfel, zămislea talentul său.


Vacanţele de vară şi le petrecea acasă îmbinând ajutorul dat părinţilor cu activităţile culturale la care era considerat prim-organizator. La şezătorile literare era aşteptat cu mult interes pentru că poeziile sale erau de o frumuseţe răscolitoare, stârnind admiraţia celor prezenţi. Tot el făcea şi critica poeziilor prezentate de ceilalţi, dar o critică pritenească, nepărtinitoare şi constructivă. [2]

Dacă surorile sale au ajuns nonagenare, în cazul lui Mihai Horodnic nu a fost să fie aşa: moare la doar 19 ani, pe 4 septembrie 1926, înghiţit de apele învolburate ale pârâului Suceviţa. După susţinerea unui examen de corigenţă, se deplasează cu mai mulţi colegi la scăldat, dar nefiind un bun înotător, este prins de un vârtej puternic din care reuşesc să-l scoată doar pompierii. Însă decedat …. O viaţă, cât a fost, închinată poeziei!

Activitatea literară

Romanticul, visătorul şi talentatul poet Mihai Horodnic îşi publică primele încercări literare în revista „Mugurul”, editată de către elevii mai mari ai liceului începând cu 1922. Revista a apărut scrisă de mână, sub forma unor fascilole, pe pagini de caiet, cu circulaţie limitată.


Într-o dimineaţă cu lapoviţă de început al iernii lui 1923, înainte de a intra în clasă, Mihai Horodnic mă cheamă într-un colţ din clădirea cea roşie şi întinzându-mi discret ceva scris pe mai multe file îndoite pe un caiet, îmi spuse:«Citeşte şi dacă-ţi place, vino cu noi!».Am citit pe sub bancă, în timpul orei, cu ardoarea vârstei de 15 ani, Mugurul, o revistă scrisă în creion de mâna lui Mihai, pe vreo 12 pagini de hârtie albă. Nerăbdător să ştiu mai multe şi să fac şi eu ceva, am primit răspunsul: «Vei afla la timp».Şi în curând am fost chemat la treabă.
[3]

Mihai Horodnic face posibilă apariţia revistei tipărite, numite de data aceasta „Mugurii”, revista oficială a elevilor din Rădăuţi. Ajutat de către colegii săi Iulian Vesper, Ion Negură, Eugen Prelipceanu, Iftimie Galan, Titus Cârstean, Octavian Munteanu şi Ion Roşca, şi îndrumat de directorul şcolii, Emanoil Isopescu şi profesorul de limba română, Ilie Vişan, Mihai inaugurează revista pe 24 ianuarie 1924, când se împlineau 65 ani de la mica Unire.

În articolul „Către cititorii şi sprijinitorii noştri”, grupul redacţional îşi preciza intenţiile

: Ideea de a edita o revistă de felul acesta în liceul nostru e mai veche. Tocmai iarna aceasta se împlinesc doi ani de când ni-a trecut prin minte ideea aceasta. Am şi pus-o întrucâtva în aplicare, editând o revistă cu numele Mugurul, pe care ne-am mărginit a o scoate numai în mijlocul nostru. Anul acesta însă, cerând învoirea corpului profesoral, ne-am hotărât să o răspândim şi în afară de cadrele liceului nostru, schimbându-i totodată şi numele său, mai bine zis, terminaţiunea, din singularul Mugurul în pluralul nearticulat Muguri.
[4]

Revista căuta să stimuleze activitatea literară a elevilor, îndemnându-i spre o literatură instructivă şi distractivă, procurându-le totodată şi o ocupaţie plăcută.

Producţia literară, înainte de a fi publicată, era analizată într-un cenaclu. În felul acesta s-au lansat poeţii bucovineni Ion Negură, Iulian Vesper, Petru Rezuş, Ion Roşca. Nu au lipsit nici colaborările cu „exteriorul”, în revistă fiind publicate şi poeziile lui Mircea Ciobanu (din Cernăuţi) şi Emil Giurgica (din Gherla).

Sufletul revistei era Mihai Horodnic. Cu chipul lui frumos, brunet, cu ochi scânteietori şi cu faţa totdeauna senină, radia în jur lumină şi bucurie. De o voiciune neastâmpărată, recitând sau cântând adesea la vioară oriunde ne aflam, ne antrena pe toţi într-un elan fără sfârşit. [5]

Sub pseudonimele T.Dragoş, R.Octav şi Narcisse publică în revista căreia i-a dat viaţă din viaţa sa [6] poezii, proză, schiţe, piese de teatru în versuri şi în proză.În ultimul an al vieţii sale, Mihai Horodnic făcea traduceri din poezia franceză, coresponda cu poetul clujean Emil Giurgiuca şi pregătea un ciclu de versuri pentru revista cernăuţeană Junimea literară.

Opera sa


În primele numere ale revistei Muguri se găsesc primele poezii pline de sensibilitate semnate de către Mihai Horodnic: Pastel, Când apele pe vaduri sună, Mult mister şi Zile de copilărie. Adaugă şi câteva schiţe însă insuficient lucrate: Orfanii, Comoara, Copacul, Negruţa şi Moşneagul.[7]

La 10 ani de la dispariţia sa, în 1936, colegii şi admiratorii, în frunte cu Ion Negură şi Vasile Posteucă, publică la Cernăuţi volumul omagial “Mihai Horodnic. File de poveste. În prefaţa volumului intitulată Câteva cuvinte despre viaţa şi opera lui Mihai Horodnic, autorii notează:


Peste câteva luni se vor întâlni 10 ani de la moartea nefericitului poet bucovinean Mihai Horodnic. Peste ţărâna mormântului, logodit în tinereţe şi vis stelar, toamne multe au nins nostalgii şi funigei de uitare. Uitare şi vinovată indiferenţă s-a aşternut şi peste versurile lui de duios patriarhalism şi curată simţire românească. Astăzi când se vorbeşte atât de mult de înflorirea şi chiar de maturitatea poeziei bucovinene, cinstirea amintirii şi operei lui Mihai Horodnic e mai mult decât o datorie. De aceea am socotit că nimic nu poate fi mai frumos şi mai drept decât închinarea unui mic studiu vieţii şi operei lui. Pornit din legendă de plug şi frunte-n sudoare să însângere crinii inimii, legănată-n ploaia albă a crizantemelor de lună în nopţi de vară, pe drumuri de lumină şi şcoală, puiul de ţăran, mândru ca un măr domnesc pârguit, purta sub pieptar de suman alăută de doină munteană şi infinituri azurate de mioriţă. Arcuş nevăzut îngâna pe coarde de simţuri durute cântece cu haiduci de odinioară, cu frunză verde şi amintiri de acasă, păstrate-n vibrare de romantică întoarcere înspre lumea copilăriei cum păstrează ghiocul zbuciumul valurilor mării în furtună.” [8]

Volumul a fost structurat pe 3 cicluri:

I. Nelinişticu poeziile

Mult mister, Cântec de toamnă, Priveşte-i, E atâta pace-n seara asta, Noapte, Chemare, Elegie de toamnă, Zile de copilărie, Scrisoare de toamnă, Din file de album.

II. Şanta sau File de povestepiesă de teatru în versuri, cu fragmentele

Noapte albă călătoare, Şi e păcat aici degeaba să mă ţii, Şi poate cine ştie, Din închisoare.

III. Cântecele aşteptării – piesă de teatru în versuri, cu fragmentele

Cuvinte pentru început, Întâiul cântec, Al treilea cântec, Al cincilea cântec, Al şaselea cântec, Al optulea cântec, Al cincisprezecelea cântec


Tot la iniţiativa lor şi cu sprijinului istoricului şi criticului literar, Ilie Torouţiu, apare tipărită la Cernăuţi, în 1937, piesa de teatru în proză “Haiducii”.

Câteva exemple de poezii reprezentative: [9]

MULT MISTER

Mult mister ascunde apa în adâncul ei de unde

Când cu farmece de aur, luna-ntrânsele pătrunde…

Numai eu tăcut şi palid rătăcesc pe mal de ape

Şi uitându-mă în unde las privirea ca să-mi scape

Pe întinderi necuprinse unde lin se oglindeşte

Farmecul de cer cu stele. Tremurând luna luceşte

Şi lăsându-şi faţa mândră blândă lumilor fecioară

Apele aprinde-n vaduri şi în ele se coboară !…

Sgomotoase unde repezi saltă tremurând pe prund

Şi în fundul plin de taină mândru farmec ele-ascund !

Codrii vechi, de veacuri multe, faţa lor pururea verde,

Oglindesc în undă lină, şi-a lor freamăt li se pierde,

Tremurând pe-aripi de vânturi şi ducând o doină sfântă

Cer şi valuri şi păduri, toate plâng şi toate cântă…

Mult mister ascunde apa în adâncul ei de unde

Când cu farmece de aur, luna-ntrânsele pătrunde…

CÂNTEC DE TOAMNĂ




Bat piule tare

Pe gârlele sure,

Spre sat sboară corbii

Şi vin din pădure.

Şi cerul e negru

Şi zarea-i de fum,

Vin care de la moară

Încetul pe drum.

Şi scârţâie grabnic

O cumpănă-n vânt

Şi-arinii se pleacă

Cu fruntea-n pământ.

O pasăre-afară

Boceşte pe-un ram,

O floare albastră

Se stinge la geam.




De dor şi-aşteptare

Mi-e sufletul plin,

Şi toamna de-afară

Mă cheamă să vin.

SCRISOARE DE TOAMNĂ

Trăsuri care vin într-una şi merg,

Cotesc la răscruce şi-n zare se şterg,

Şi focuri de toamnă s-aprind pe la vetre

La moară porumbul se sfarmă-ntre pietre.

Şi apele sure vuiesc la răstoace,

Că toamna-şi adună toţi norii încoace…

Cu sufletul strâns între teascuri de cramă

Stau zilnic la geamuri şi toamna mă cheamă.

…Şi zilele-s toate mai triste şi reci;

Se pleacă arinii plângând pe poteci

Şi plopi înşiraţi la margini de drum

Se-nfig tot mai tare în norii de fum,

Şi linii răzleţe pe ceruri înseamnă

Şi frunza şi-o scutură-n vântul de toamnă…

…În suflet, puhoi de-amintire se strânge

Şi-n geam bate toamna de-afară şi plânge.


PRIVEŞTE-I




Priveşte-i cum se duc încet !

Şi oare ce-şi vorbesc mergând?

Ce basm frumos şi ce plăpând

Cuvânt le spune dorul

Din depărtări, plângând ?

Pe aripi sprintene de vânt

Porneşte cântec de isvor,

Şi frunza cade-n urma lor,

Iar plopii mândri din cărare

Le cântă basm de dor…








Le spune şoaptele dintăi

Şi ei le-ascultă duşi pe gând

Şi ce frumos răsună, blând

Departe buciumul la stână

Din codrii tremurând !…

Şi ei se duc păşind încet

Pe lungi pribege căi,

Şi cerul arde în văpăi

Şi toate-s farmec pentru ei

Că-s şoaptele dintâi…




NOAPTE




Acolo pe cărărea copilăriei mele

Nu-i nimenea acuma cântarea s-o înceapă,

Dorm sălciile toate încremenite-n apă

Sub ţintuirea mută a focului de stele…

Şi-arinii mai de-o-parte stau nemişcaţi în lună

Cu pleopele-adormite sub frunzele-argintii,

Nu-s cântece de păsări nici veselii copii,

Şi nici un tril de doină acuma nu răsună.

Departe moara veche prietenă-amintirii

Cu roata prinsă bine în scoc cu apă lină

Stă singură în noapte şi-ncet par’că ascultă

Vreo şoaptă să-nţeleagă din plânsetele firii.

Văd casa noastră prinsă în braţe de livezi

Şi-arinii de la poartă cu frunza lor subţire

Tresare-n fapt de seară atâta licărire

Şi ferestruici aprinse te cheamă să le vezi.




Şi noaptea trece albă…Departe-n zări albastre

Pe creştet de pădure îşi cerne cerul bruma,

Doar luna asta mândră mai luminează-acuma

Cărările şi moara şi prispa casei noastre…

ELEGIE DE TOAMNĂ




Liniştită e grădina unde-ntâia data-am plâns

La fereastra care veşnic mie nu mi s-a deschis.

Şi din crengi îmbrobodite de tristeţe un cais

Scutură îngălbenite frunzele de-atâta plâns.

Ochi albaştri de cicoare s-au deschis pe totdeauna

Şi pe straturi romaniţa scuturată-i pe vecie

Simt acum că primăvara limpezită ce-o să vie

Dintre bucurii aduse, mie n-o să-mi dea niciuna.

Toamna asta care vine floarea inimii mi-o curmă;

Unde-s oare ochii ceia limpezi ca o zi de vară?

A murit aşa degrabă visul florilor de-o seară?

Zâmbetele tale toate irosite-s fără urmă?

Uite plânge-o stea departe,singură pe-un cer de fum;

Dă-ţi măcar acum în lături de la geam perdeaua albă…

Vântul scutură puternic viţele pustii de nalbă

Şi mi-i sufletul afară, cerşitor rămas pe drum…




ZILE DE COPILĂRIE




Cu tata alături în carul cu boi

Ieşeam dinineaţa pe poartă la noi

Şi drumul năvalnic făcea cotituri

Până departe în zări de păduri;

Şi ţarina plină de holde şi soare

Râdea bucuroasă cu zâmbet de floare…

Cu ochii departe pe lanuri aprinse

Priveam cum se leagănă spicele ninse

În ploaia de soare cu raze fierbinţi,

Şi boii păşeau liniştiţi şi cuminţi…

Şi iarăşi pe carul cu snopi de secară

Veneam către casă în faptul de seară,

Şi cerul era numai spuză de stele,

Şi drumul gemea sub roţile grele…

Şi cumpene negre dormeau la fântăni

Şi focuri aprinse luceau pe la stâni.

O, vreme trecută întoarce-mă iară

În carul de-atuncea pe drumul de ţară

Înjugă-mi iar boii de-atuncea la jug

Şi varsă-mi în suflet noroc şi belşug




DIN FILE DE ALBUM

S-au îmbrăcat în floare grădinile pe rând

Cutremurate toate de vraja unui gând;

Şi albe ca zăpada lucesc aprinse-n soare

Şi râd şi se tot miră de-atâta sărbătoare.

De sus coboară îngeri şi-n liniştea senină

Răstoarnă peste straturi ulcioare de lumiă

Şi tot mai lin şopteşte isvorul de viaţă

Şi cresc garoafe albe şi muguri de verdeaţă.

Pe-un ram cuprins de floare s-a prins o rândunică,

Şi graiul ei subţire tăcerea o despică;

Şi nuferi blânzi din ape, simţesc că-i primăvară;

Îşi desvelesc la soare curata lor comoară

De gingăşie albă şi cerului se-nclină

În străluciri aprinse de-o tânără lumină.

Şi-i sărbătoare mare în zările albastre,

A înflorit grădina şi-n sufletele noastre…

Pribeag, pe-un drum de soare, eu m-am pornit să merg

Şi desnădejdea toată din sufletu-mi s-o şterg,

S-ajung în ţara unde mai albi în floare-s merii,

Să sec dintr-o sorbire izvorul primăverii,

Să simt o viaţă nouă…

Dar m-am oprit din drum.


În ceea ce priveşte analiza operei sale,[10] versurile lui M.Horodnic, câte s-au păstrat, scrise în perioada anilor de liceu, ni-l recomandă ca pe un mare îndrăgostit de natura locurilor natale, o poezie imagistă a satului cu lanuri verzi şi poiene de codru, cu livezi şi ape răvăşite ale Sucevei.

Departe moara veche prietenă-amintirii -

Cu roata prinsă bine în scoc cu apă plină

Stă singură în noapte şi-ncet parcă ascultă

Vreo şoaptă să-nţeleagă din plânsetele firii,

Văd casa noastră prinsă în braţe de livezi

Şi-arinii de la poartă cu frunza lor subţire

Tresare-n fapt de seară atâta licărire

Şi ferăstruici aprinse te cheamă să le vezi.

( Noapte )

Începea să se contureze personalitatea unui poet cu vers melodic şi încărcat de imagini, de adânci vibraţii şi candori neobişnuite, aidoma începuturilor celui mai mare sfânt din calendarul poeziei noastre, Mihai Eminescu. Imaginea casei părinteşti, atmosfera specifică satului natal, lanurile verzi şi poienele miraculoase, îndeletnicirile sătenilor, cărarea ce duce spre sat şi stână, un anume sentiment al identificării cu peisajul satelor aşezate pe cursul Sucevei, cu sevele pământului străbu, toate revin în poeziile lui Horodnic acoperite într-un uşor văl al nostalgiilor:

Acolo pe cărarea ce duce-n fapt de seară

Printre câmpii cu holde la casele de seară

Albite ca ghiocul în cămăşuici de var,

Acolo, viaţa-ntreagă eu mi-am lăsat-o. Dar…

Când soarele apune şi când se face noapte,

Văd casa noastră veche şi parc-aud prin şoapte

Pe tata cum vorbeşte uşor şi răspicat.


O văd pe mama, parcă, cum vine înspre sat

Cu pânzele albite în apă de la gârlă,

Aud încet cum cântă ciobanii la târlă,

Şi sufletu-mi colindă pribeag, tot rând pe rând

Copilăria, toată pe aripă de gând…

( Din închisoare )

Va rămâne legat sufleteşte de “prunduri”, de moara satului, de mama care-şi albeşte pânzele, de tatăl sfătos şi aşezat, de grădina în floare, de codrii în care cântă “pe rând izvoarele”:

Şi codrul şi câmpia şi cerul necuprins,

Râd bucuroase toate. Cu sânul roşu, nins

În stropi de foc şi viaţă, le râde soarele.

Departe cânta-n codrii pe rând izvoarele.

Şi peste văi lumina pe şirele de plopi

Se prăvăleşte albă în mii şi mii de stropi.

( Din închisoare )

Poetul e mereu urmărit de imagini ale copilăriei care-I determină stări nostalgice profunde ca şi cum aceasta ar fi rămas într-un trecut abia perceptibil…:

Şi când îmi vin în minte frumoasele poveşti

Pe care mama bună mi le spunea demult

Cum stam cu ochi-n jurul aprins să le ascult,

Iar când târziu şi somnul venea să mă cuprindă

Eu scormoneam în vatră ca focul să s-aprindă;

Iar somnul ca să-mi fugă cu apă rece dam

Pe ochi şi mai departe poveştile-ascultam…

( Şi poate cine ştie…)

….manifestându-şi dorinţa de a fi mereu acasă în satul natal, unde toate-i sunt familiare, unde nopţile-şi au farmecul şi misterul lor:


Noapte albă, fă din stele

Şi din dorurile mele

Drum deschis peste câmpii,

Peste codrii şi pustii

Şi mă fă, noapte frumoasă,

Călător ce vine-acasă…

Când în zare s-or ivi

Şi pe cer s-or zugrăvi,

Zorii albi ca florile,

Curaţi ca ninsorile.

Eu să bat uşor la poartă,

Şi de-o fi mămuca moartă,

Somnul n-o să-I pară greu;

S-o trezi dac-oi fi eu.




( Noapte albă călătoare )

Întâlnim în versurile elevului-poet privelişti câmpeneşti sugerate în limpezimi adânci şi pure de cuvânt:

Cu tata alături în carul cu boi ,

Ieşeam dimineaţa pe poartă la noi

Şi drumul năvalnic, făcea cotituri

Până departe in zări de păduri;

Şi ţarina plină de holde de soare

Râdea bucuroasă cu zâmbet de floare…

Cu ochii departe pe lanuri aprinse

Priveam cum se leagănă spicele ninse,

În ploaia de soare cu raze fierbinţi

Şi boii păşeau liniştiţi şi cuminţi!…

Unele imagini ne amitesc de poeziile lui Coşbuc şi Eminescu, adevărat “grădinar de stele”:

Şi iarăşi pe carul cu snopi de secară

Veneam către seară în faptul de sară,

Şi cerul era numai spuză de stele,

Şi drumul gemea sub roţile grele…

Şi cumpene negre dormeau la fântâni

Şi focuri aprinse luceau pe la stâni.”

şi cu tainele copilăriei care l-au înfiorat toată viaţa sa care n-a fost decât poezie:

“O, vreme trecută întoarce-mă iară

În cadrul de-atuncea pe drumul de ţară,

Şi-njugă-mi iar boii de-atuncea la jug

Şi varsă-mi în suflet noroc şi belşug…

( Zile de copilărie )

Mihai Horodnic a trăit cu intensitate anotimpurile şi în special toamnele cu tristeţile lor nesfârşite, îndemnându-l la nelinişti şi melancolie:

Şi zilele-s toate mai triste şi reci;

Se pleaca arinii plângând pe poteci

Şi plopi înşiraţi la margini de drum

Se-nfig tot mai tare cu norii de fum,

Şi linii răzleţe pe ceruri înseamnă

Şi frunza şi-o scutură-n vântul de toamnă…

În suflet, puhoi de-amintire se strânge

Şi-n geam bate toamna de-afară şi plânge.

( Scrisoare de toamnă )

Toamnele reci, cernite îi vor cuceri şi-l voi stăpâni cu o forţă de neînvins, provocându-i în suflet „puhoi de-amintiri:

Trăsuri cari vin într-una şi merg

Cotesc la răscruce şi-n zare se şterg,

Şi focuri de toamnă s-aprind pe la vetre,

La moară porumbul se sfarmă-ntre pietre.

Şi apele sure vuiesc la răstoace

Şi toamna-şi aduce toţi norii încoace…

Cu sufletul strâns între teascuri de cramă

Stau zilnic la geamuri şi toamna mă cheamă.

iar unele imagini eu elemente comune cu cele ale poeziei lui Al.Philippide.

Într-o altă poezie, Cântec de toamnă, apropiată ca atmosferă de poezia bacoviană, se vede capacitatea poetului-elev de a derula secvenţe de peisaje dominate de tristeţi, esenţializându-se în spaţii limitate:

Bat piuele tare Şi scârţâie grabnic

Pe gârlele sure, O cumpănă-n vînt

Spre sat zboară corbii Şi arinii se apleacă

Şi vin din pădure. Cu fruntea-n pământ.

Şi cerul e negru O pasere afară

Şi zarea-i de fum, Boceşte pe-un ram

Vin care la moară O floare albastră

Încetul pe drum. Se stinge la geam.

De dor şi-aşteptare

Mi-e sufletul plin,

Şi Toamna de-afară

Mă cheamă să vin.

El pune în această poezie totul în mişcare. Se sugerează aici o mulţime de acţiuni dar care-s acoperite de un aparent val static, conturându-se o atmosferă ameninţătoare cu “corbi care zboară spre sat”, cu arini ce-şi pleacă fruntea la pământ, cu o pasăre ce “boceşte pe ram” cu “cer negru”şi “zare de fum”, o lume pândită de primejdii, fără a avea siguranţa zilei de mâine. Şi poetul se simte chemat de o astfel de lume. Chiar şi poezia erotică este apăsată de aceeaşi atmosferă apăsătoare, Mihai Horodnic acceptând ideea de suferinţă provocată de sentimentul iubirii adolescentine:


Liniştită e grădina unde-ntâia dată-am plâns,

La fereastra unde vecinic mie nu mi s-a deschis;

Şi din crengi îmbrobodite de tristeţă de cais

Scutura îngălbenite frunzele de-atâta plâns.

Toamna asta care vine floarea inimii mi-o curmă;

Unde-s oare ochii ceia limpezi ca o zi de vară?

A murit aşa de grabă visul florilor de-o seară?

Zâmbetele tale toate irosite-s fără urmă?…

Uite, plânge-o stea departe, singura pe-un cer de fum:

Dă-ţi măcar acum în lături de la geam perdeaua alba…

Vântul scutură puternic viţele pustii de nalbă -

Şi mi-e sufletul afară cerşitor rămas pe drum…

Singurătatea şi aşteptarea, deznădejdea şi speranţa susţinute de peisaje adecvate apar şi în ciclul Cântecele aşteptării, din care reţinem versurile:

Cânta lin

Pe-aproape murmurul de apă

Şi izvoarele,

Iar mai departe

Bat ciocanele la piuă.

Dac-ai şti ce liniştite-s serile

Aici,

Şi cât de vii s-aprind departe

Stelele.

Când tac şui apele

Şi piua

Şi izvoarele…

…Doar singură inima

Se zbate în mine însângerată

Şi tulbură.

Tăcerea ce cade lin

Peste cărări

Şi peste sat -

Şi nu doarme

Ci mereu aceeaşi

Veghează şi Te-aşteaptă

Să vii…

( Al treilea cântec )

Poezia Cuvinte pentru început ni-l prezintă în ipostaza creatorului procupat de propria-i trudă, nemulţumit de sine şi de posibilităţile-i creatoare:

Prieten depărtărilor albastre

Şi-ndrăgostit de-un singur Dumnezeu,

Eu m-am pornit pribeag,pe lumea asta

Să-mi caut lumea mea,

a celor înzestraţi cu harul poeziei, a celor aleşi, “Dar n-am găsit-o…”

Creatorul e conştient că fără ardere nu se iveşte nimic şi ca atare:

Şi-atunci ca meşterul îndemânatic

Şi înzestrat în propria-i putere,

Eu am muncit şi am cântat…

Şi lucrul meu, şi însăşi lumea mea

Pe care n-am gândit-o-n lumea voastră,

Am încercat să mi-o cioplesc

Din partea depărtării

A-ntunericului

Şi-a luminii;

Dar ea s-a sfărâmat …

De aceea resemnarea şi retragerea într-o lume de vis care să suplinească nereuşita autentică:

Şi mi-a rămas doar cântecul

Pe care îl cântam de-atâtea ori

Crezând mai cu tărie:

Că mi-am cioplit eu singur

Mângâierea…

Sufletului agitat al adolescentului care şi-a pus problema şi s-a întrebat de rostu-i exprimat în:

O, fericiţi ace ice pot iubi,

Acei ce şi-au găsit limanul căutării,

O, fericiţi acei ce au credinţa,

Acei ce n-au nevoie să cioplească

Şi să cânte…

Aşadar “a zămisli frumuseţi”. Har şi blestem, idee ce o întâlnim şi la Lucian Blaga în drama Meşterul Manole şi în volumele de poezii.

Împovărat de întrebările fără răspuns ale existenţei omului şi ale creaţiei poetul încheie:

O, clipe fericite pentru voi

Care nu cunoaşteţi adâncimile depărtării

Şi nici tăria mai mare ca granitul

A întunericului şi-a luminii…

În mai toată proza sa, Mihai Horodnic apare ca un poet al satului de sub obcine, îndrăgostit de lumea poveştilor ascultate de la bunici, cu haiduci şi zâne, stăpânit de tristeţi interminabile, visuri nostaligice, starea de suflet dezrădăcinatului, mirajul mereu ademenitor al copilăriei şi obsesia morţii.

Stăpânit de frumuseţea nopţilor cu lună şi a plânsului de ape în vaduri, Horodnic a intuit misterul ascuns de apa ce tot l-a ademenit şi l-a răpus premature, lăsând neîmplinite şi posibilităţile sale artistice. Poezia Mult mister… a fost publicată în “Muguri” , anul I, nr.1-2, pag.4, 1924, semnată cu pseudonimul T.Dragoş şi reprodusă în volumul din 1936:

Mult mister ascunde apa în adâncul ei de unde,

Când cu farmece de aur luna-ntr-nsele pătrunde…

Zgomotoase unde repezi saltă tremurând pe prund

Şi în fundul plin de taină mândru farmec ele-ascund

Codrii vechi de veacuri multe, faţa lor pururea verde,

Oglindesc în undă lină; şi-a lor freamăt li se pierde,

Tremurând pe-aripi de vânturi, şi ducând o doină sfântă

Cer şi valuri şi pădure,toate plâng şi toate cântă…

Numai eu tăcut şi palid rătăcesc pe mal de apă

Şi uitându-mă în unde las privirea ca să-mi scape

Pe întinderi necuprinse, unde lin se oglindeşte

Farmecul de cer cu stele.Tremurând luna luceşte


Şi lăsându-mi faţa mândră, blânda lumilor fecioară


Apele aprinde-n vaduri şi în ele se coboară!…

Despre poezia lui Horodnic, acelaşi I.Vesper consemna:

O lectură mai atentă a poeziilor lui Mihai Horodnic ne va introduce într-un univers străvechi ţărănesc, într-un orizont ameninţat de primejdii, încărcat de teroare şi spaimă că totul s-ar prabuşi într-o zi, – toamna, iarna, corbii semnificând la el mesagerii distrugerii, ai unui apocalips inevitabil.
[11]
Mihai Horodnic apărea deci ca un poet străjuind bătrânele aşezări statornice prin vreme, apărând comunitatea ţărănească neocrotită de-ajuns, expusă dezagregării.

Impactul activităţii sale

  • Este printre întemeietorii revistei “Muguri”, revista elevilor prestigiosului liceu bucovinean “Eudoxiu Hurmuzachi”, precum şi „sufletul” acesteia în primii ani de la apariţia sa în 1924; de altfel, revista a fost considerată cea mai bună revistă bucovineană interbelică[12], apărută în 3 serii: 1924-1928, 1934, 1940;

    literatura Mugurilor exprimă dragostea curată pentru folclor şi tradiţii, pentru istoria glorioasă a Moldovei, pentru frumuseţea peisajului din valea Sucevei, din pădurile bucovinene … Muguri a însemnat şi o tribună de afirmare a tinerelor talente, o şcoală a exprimării româneşti limpezi şi muzicale, o emblemă de mândrie şi demnitate în modestul Rădăuţi
    [13];
  • Activitatea sa literară este deschizătoare de drum în poezia bucovineană. Înfruntând greutăţile primelor începuturi, s-a dedicat în întregime scrisului. Pornit de la adevăratele izvoare de inspiraţie românească, trecutul istoric, dragostea, natura şi cântecul popular, el este

    „înainte-mergător, pregătind apariţia grupului Iconar caracterizat prin ambiţia cultivării altui stil autohton local, aşa numitul gotic bucovinean

    [14];
  • Lirica sa reprezintă o nouă modalitate de a aborda poezia pământului şi a satului românesc, asemănătoare cu cea a poeziilor lui M.Eminescu, G.Coşbuc, O.Goga, I.Pillat, V.Voiculescu, Z.Stancu, Mircea Streinul, Traian Chelariu, Iulian Vesper;[15]
  • În literatura română, valoarea poeziilor sale îl face comparabil cu Nicolae Labiş, alt sucevean fulgerat în adolescenţă precum Mihai Horodnic -

    El rămâne cheia de boltă a liricii bucovinene contemporane. [16]


[1] Perioadele de întrerupere au fost: septembrie-octombrie 1914 (mobilizarea generală), decembrie 1914-martie 1915 (ocupaţia rusă ); noiembrie 1915-ianuarie 1916 (epidemie de scarlatină) ; iunie 1916-august 1917 (a 2-a ocupaţie rusă); august 1917- mai 1918 (ocupaţia austriacă), Chronica şcoalei din localitate, manuscris, p. 269-272.
[2] Elevul poet: Mihai Horodnic – amintiri , interviu cu învăţătoarea Ecaterina Băltărescu, în Izvorul, 150 ani de şcoală la Bilca, Editura Septentrion, Rădăuţi, 2011.
[3] Ion Negură, Rememorări din anii primilor Muguri, revista Mugurii, seria III, an I, nr.2, septembrie-decembrie 1968.
[4] Luca Bejenaru, Mihai Horodnic, un zbor frânt, în Analele Bucovinei, an IV, nr.1/1997, Ed.Academiei Române, pag.40.
[5] Ion Negură, Retrospective bucovinene şi semnificaţii rădăuţene, în Omagiul Liceului Eudoxiu Hurmuzachi, Rădăuţi, 1977, p. 23
[6] Iulian Vesper,Despre revista Muguri, în Omagiul Liceului Eudoxiu Hurmuzachi, Rădăuţi, 1977, p. 4.
[7] Luca Bejenariu, art.cit., p. 41
[8] “Mihai Horodnic.File de poveste”, volum omagial îngrijit de I. Negură şi V.Posteucă, Cernăuţi, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1936, p. 5-6.
[9] Extrase din Mihai Horodnic.Izvorul primăverii, volum omagial editat de Societatea de ştiinţe filologice din România, filiala Rădăuţi, Ed.Septentrion, Rădăuţi, 2004.
[10] Luca Bejenaru Mihai Horodnic, un zbor frânt, în Analele Bucovinei, an IV, nr.1/1997, Ed.Academiei Române, p. 41-46.
[11] Iulian Vesper, Despre revista Muguri, în Omagiul Liceului Eudoxiu Hurmuzachi, Rădăuţi, 1977, p. 5.
[12] Tudor Opriş, Reviste literare ale elevilor.1834-1974, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977, p. 123.
[13] Ion Negură, art.cit., p. 24.
[14] Ovidiu Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale, vol.II, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 180-181.
[15] Luca Bejenariu, art.cit., p. 45.
[16] Iulian Vesper, interviu în revista Orion, Cernăuţi, 1933, reprodus de Liviu Papuc, în “Icarii Bucovinei.Almanah”, Suceava, 1989, p.76.