Fără echivoc, este necesar ca măcar acum în al doisprezecelea ceas să ne debarasăm de prejudecăţi, de orice fel ar fi acestea… Trebuie să reuşim să-l repunem în drepturile sale legitime, acelea în virtutea cărora şi-a consolidat un loc aparte în istoria sociologiei, în particular, şi culturii româneşti, în general. Traian Brăileanu a rămas drept unul dintre cei mai însemnaţi gânditori români, teoretician al elitelor, unul dintre cei mai interesanţi sociologi europeni ai elitelor, sociolog al naţiunii, deschizător de drumuri în sociologia românească, cu o viziune sistematică despre societate, autorul primului studiu românesc de ştiinţa politicii, unul dintre cei mai importanţi traducători de la noi ale operelor lui Aristotel şi Kant.[1]

 

Date biografice

Având în vedere statutul nostru, de cadre didactice în învăţământul preuniversitar, cu posibilităţi limitate din mai multe puncte de vedere, este dificil să reconstituim biografia unei personalităţi atât de vaste, precum cea a filosofului, sociologului, scriitorului, omului politic, prof. univ. dr. Traian Brăileanu.

Cu toate că am fost mânaţi de entuziasmul de a descoperi cât mai multe despre acest important fiu al satului, aşa cum ne place să spunem, realizarea unei sinteze care să cuprindă viaţa şi opera sa ne-a fost limitată, atât de factori obiectivi, cât şi subiectivi.

Reconstituirea unor repere din biografia aceste personalităţi, cere mult timp şi mijloace, paginele închinate lui din acestă lucrare a noastră, se bazează în principale pe: fragmente din opera sa; memorii; documente; lucrări speciale şi consultarea site-urilor specializate.

Traian Brăileanu s-a născut în comuna Bilca la 14 septembrie 1882 într-o familie de cărturari şi patrioţi români din Bucovina. Părinţii săi, învăţătorul Gheorghe Brăileanu şi mama sa Maria, au avut doisprezece copii, Traian fiind al nouălea, toţii cu studii superioare. În perioada copilăriei şi adolescenţei l-a admirat pe fratele său mai mare „bădiţa” Constantin, la fel un mare patriot la fel ca şi bunicul lor Ioan.[2]

Primele trei clase le-a făcut în satul natal, clasa a patra în Rădăuţi, tot aici continuând şi cu gimnaziul cu predare în limba germană (actualul Colegiu Naţional „Eudoxiu Hurmuzachi”). Aici începe să descopere şi să studieze filosofii antici şi germani (Aristotel, Kant) şi învaţă limbile latină, greacă şi franceză. [3]

După absolvire, între anii 1902-1905, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii din Cernăuţi, dar continuă în paralel studiul limbilor străine. În acest timp se preocupă de publicistică şi de organizarea de activităţi culturale, ca preşedinte al secţiunii literare a Societăţii academice române „Junimea”, iniţiind revista „Junimea literară”.[4]

În vacanţa din 1904 o cunoaşte la un bal din Siret pe Emilia Silion, cu care se va căsători, tot în acea vară, participă la o serbare la Putna, merge la nunta lui George Tofan, îl viziteză pe fratele său Dumitru, apoi petrece timpul acasă la Bilca împreună cu familia.[5]

După acestă perioadă de relaxare şi-a dat licenţa în 1905, iar la 23 de ani devine profesor suplinitor la Liceul de Stat Nr.1 din Cernăuţi (devenit după 1918, „Aron Pumnul”), cu predare în limba germană. Aici avea 20 de ore pe săptămână, iar munca de organizare a clasei în calitate de diriginte, plus corectarea lucrărilor, îl epuizau.[6]

În acestă perioadă şi-a satisfăcut şi stagiul militar la regimentul „Landwehr” din acelaşi oraş, apoi intră la Şcoala de ofiţeri de la Liov, aici fiind singurul român printre ucraineni şi nemţi, şi cu toate acestea a reuşit să termine al treilea.[7]

După această etapă, în 1908 îl vizitează pe fratele său mai mare Constantin, care era internat la sanatoriul docorului Şuţu, după o criză de nervi datorată epuizării munci sale ca delegat în Turcia a Ministerului de Externe. După externare, îl însoţeşte în Bitolia, după ce poposesc un timp la Istanbul.

Cu sprijinul lui Constantin, pe care-l îndrăgea atât de mult, Traian reuşeşte să ocupe postul de interpret pentru limba germană a legaţiei române la Viena, post ce l-a ocupat între anii 1909-1914.[8]

În tot acest timp îşi continuă pregătirea, în 1909 obţinând titul de doctor Magna Cum Laudae în filosofie cu teza, Considerare şi lămurire a celor mai importante categorii în istoria filosofiei, coordonată de profesorul Richard Wahle, ce îl considera pe Traian, „cel mai talentat elev al său din tot cursul carierei lui”. [9]

Acest an s-a dovedit unul plin de evenimente pentru marele profesor, pe lângă obţinerea doctoratului, se logodeşte cu Emilia Silion, iar în 1910 se căsătoreşte şi se mută împreună la Viena. Au avut patru copii: Gheorghe Simion (1911, a devenit inginer petrolist); Veronica Maria (1913, a urmat tradiţia familiei devenind profesoară); Mircea Constantin (1918, inginer electromecanic) şi pe Tudor Dorel (1921, inginer-profesor, a avut grijă de memoria tatălui său).[10]

Viaţa de familie avea o importanţă deosebită pentru marele filosof, a învăţat aceste valori de bunicul şi tatăl său, iar dintre toţi filosofii, pe Aristotel îl simpatiza cel mai mult, probabil pentru că era tot căsătorit, lucru singuratic printre reprezentanţii acestei categorii de oameni de cultură.[11]

Legat de caracterul său şi înfăţişare fizică, decoperim în Memoriile sale neterminate că vorbeşte despre el ca despre orice personaj:

Avea o fire curioasă (…) inteligent peste măsura mijlocie…, luase examenul de maturitate cu distincţie (…). Avea un sentiment de superioritate faţă de ceilalţi…, era glumeţ, vesel, dar adeseori ironic şi muşcător, îi plăcea să facă spirite răutăcioase (…), lipsit de porniri egoiste şi de ambiţia de a-i domina pe ceilalţi, nu era iubit de oameni, prieten cu toată lumea, n-avea nici un prieten adevărat…. La faţă era mai mult urât decât frumos, nasul avea o uşoară ridicare în sus a vârfului, bărbia destul de puternică, ochii căprui cam înfundaţi şi umbriţi de arcurile largi ale sprâncenelor negre şi dese…, părul rar, predispus pentru chelie…, mustăţile şi barba cu păr negru (…), tentat încă din clasa a VII-a să-şi lase cioc, dând întregii arătări a feţei o nuanţă mefistofelică (…).Tânărul trecuse prin unele încercări şi zguduiri sufleteşti care lăsaseră urme adânci, hotărâtoare pentru felul său de a gândi şi făptui. [12]

Tot din memoriile sale aflăm că atunci când era mic a avut mult de suferit datorită dispariţiilor premature a fraţilor săi. Traian avea mulţi prieteni, cei mai buni chiar din Bilca: George Tofan, Gavril Ciubotariu, Vasile Rei, Pamfil Cuciureanu, Ion Nistor, Liviu Marian, Eugen Silion (cumnatul său), Leon Mairean, ş.a..[13]

Revenind la cronologia biografiei sale, în 1910 Traian se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Viena, iar între 1913-1914 a urmat şi cursurile celei de drept de la aceeaşi universitate.[14]

Izbucnirea Primului Război Mondial duce la separarea sa de familie, Traian este mobilizat ca cetăţean austriac, este rănit pe front şi spitalizat în Cehia, după refacere merge cu regimentul la Liov şi apoi iar la Viena unde stă până la Unirea Bucovinei cu România, iar în 1919 se întoarce la Cernăuţi unde este numit bibliotecar al universităţii, iar 1920 ocupă postul de profesor de sociologie, etică şi politică pe care devine titular din anul 1924.[15]

În 1933 ocupă ca suplinitor şi postul de Istoria filosofiei, iar între anii 1931-1933 a fost decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi. În anul 1933 Carol al II-lea l-a decorat pe Traian Brăileanu cu ordinul „Steaua României” în grad de „Comandor al Coroanei Româinei”.[16]

Traian Brăileanu era apreciat de către studenţii săi pentru seminarile sale unde dezbătea teme despre: Platon, Aristotel, Toma d Aquino, Montesquieu, Auguste Comte sau Ştefan Zeletin. Marele profesor a devenit şi Membru al Academiei de Ştiinţe Politice a Univerităţii Columbia (New York).[17]

Traian Brăileanu a locuit toată viaţa cu chirie, la Cernăuţi, la Viena, sau Bucureşti, casa sa din Bilca a fost ridicată (actuala Casă Muzeu Bilca) la îndemnul surorii sale Melania.[18]

În perioada interbelică, Traian Brăileanu se implică tot mai mult în politică tatonând cu mai multe personalităţi politice şi partide, devine membru al Legiunii Arhanghelului Mihail, iar la alegerile din 1937 a candidat şi a obţinut din partea acestui partid, în circumscripţia Rădăuţi, un mandat de senator.

În iunie 1940, odată cu răpirea Nordului Bucovinei de U.R.S.S., Brăileanu se refugiază la Rădăuţi, apoi la Bucureşti, iar odată cu ajungerea la putere a guvernului legionar – Antonescu, devine în septembrie Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Artelor, dar după asasinatele lui Iorga şi Madgearu îşi depune demisia, însă revine în funcţie.[19]

După rebeliunea legionară din 1941, Brăileanu a fost judecat şi achitat, iar apoi s-a pensionat, este din nou arestat în 1943 şi închis la Târgu Jiu, apoi eliberat. Odată cu tavălugul anului 1944, Brăileanu a fost pus pe lista celor „vinovaţi” ce trebuiau să fie judecaţi pentru dezastrul ţării. I se oferă ocazia să părăsească ţara, însă refuză, iar şeful guvernului, generalul Rădescu îl pune sub pază la domiciliu.[20]

În 1945 este arestat din nou, însă datorită complicaţiilor bolii sale, ulcer duodenal, este transferat de la Prefectura Poliţiei Bucureşti, la Spitalul Brâncoveanu. În 1946 este inculptat în procesul Mareşalului Antonescu, sub acuzaţia de „vinovat pentru dezastrul ţării” şi condamnat la 20 de ani de temniţă grea la Aiud. Datorită problemelor sale de sănătate, este internat la spitalul închisorii Braşov, unde a stat între 1946-1947. De aici a fost trasferat la Aiud, dar nu a apucat să supravieţuiască regimului închisorii mai mult de trei luni, stingându-se din viaţă la 3 octombrie 1947, la vârsta de 65 de ani. [21]

Înmormântat la Aiud, familia a reuşit să-l reânhumeze la cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, unde odihneşte acum alături de familia sa, departe de satul natal, Bilca din Bucovina.

Opera

Într-o perioadă de aproximativ 38 de ani, profesorul Traian Brăileanu a scris şi publicat numeroase lucrări de filosofie, etică, sociologie, politică, în limbile: germană, franceză şi bineînşeles română. Profesorul Traian Brăileanu a tradus opera lui Aristotel şi este considerat şi cel mai mare traducător în limba română a lui Kant, după Eminescu. A mai scris şi manuale şcolare de etică şi sociologie pentru liceu.

Dintre tratatele sale ştiinţifice, enumerăm: Condiţiunile conştiinţei şi cunoştinţei, Cernăuţi, 1912; Introducere în sociologie, Cernăuţi, 1923; Sociologie generală, Cernăuţi, 1926;Noi teorii politice, Cernăuţi, 1935; Tip şi caracter, Istoria teoriilor socilogice, Cernăuţi, 1937;Plan pentru un studiu socilologic asupra armatei, Bucureşti, 1939; Statul şi comunitatea morală, Bucureşti, 1940; Teoria comunităţii omeneşti, Bucureşti, 1941; ş.a..

Din opera sa ştiinţifică reies preocupările pentru doctrina naţională şi aşa a şi rămas în istoria gândirii româneşti, putându-l alătura din acest punct de vedere, personalităţilor: Nicolae Bălcescu, Simion Bărnuţiu, Mihai Eminescu, Aurel C. Popovici, ş.a..[22]

Aşa după cum am menţionat şi mai sus, Traian Brăileanu a fost un mare traducator a lui Kant:Întemeirea metafizicii moravurilor; Critica raţiunii pure; Critica puterii de judecare; Critica raţiunii practice; Despre educaţie; Ideea unei istorii universale; Spre pacea eternă, iar din opera lui Aristotel, a tradus: Etica Nicomachică; Organon; ş.a..

Încă din tinereţe, Traian Brăileanu s-a remarcat în publicistică, a editat, a condus, sau a colaborat la mai multe reviste din Cernăuţi şi din ţară: „Cugetări”; „Poporul”, „Gazeta poporului”; „Însemnări sociologice”; „Revista de pedagogie”; 8222;Înălţarea” (Sibiu); „Minerva”; „Revista generală a învăţământului”; ş.a.. A pus bazele grupului din jurul revistei „Iconar” din Cernăuţi. Marele profesor a mai colaborat şi la reviste din străinătate: „Kolner”; Vierteljahrshefte fur Soziologie”; „Revue internationale de sociologie”. [23]

Tot în tinereţe a scris şi beletristică: nuvele, schiţe, memorii şi poezii, publicând în „Junimea literară” şi „Voinţa poporului” din Cernăuţi. Dintre schiţele sale, menţionăm: Moartea iepei Grindica; Un flăcău tomnatic; Dihania; Nunta lui Chirilă şi Irina. În proza acesta s-a inspirat din viaţa satului său natal – Bilca, surprinzând aspecte din viaţa şi firea ţăranului, sau a intelectualului ridicat de la sat, de cele mai multe ori făcând haz de necaz. [24]

Dintre poeziile sale amintim: Îmi scrii, Baladă, sau Ocnaşul. Ultima poezie scrisă, a fost în închisoarea de la Aiud, acesta fiind prezentată publicului de către Tudor Brăileanu, fiul marelui profesor: [25]

Ştiu

de Traian Brăileanu, Aiud, 1947

O nepătrunsă taină se aşterne

Peste minciuna vieţii pe pământ

Şi în zadar puterilor etene

Ne zbatem să le smulgem un cuvânt

Nici rugă şi nici jertfă nu urneşte

Zăvorul ferecat al tainelor mele cereşti

Iar mintea chinuită-n beznă rătăceşte

Când trece de hotarul ştiinţei omeneşti

Şi, Doamne, ştiu că-n clipa despărţirii

De trup, ce se va-ntoarce-n lut

Eu voi intra în Sfera strălucirii

Căci suflet sunt din suflul tău născut

Şi neatins de-a timpului schimbare

Şi de-ale spaţiului hotare deslegat,

Cunoaşte-voi liniştită contemplare

Ideea ce din haos Fiinţa a creat …

Tot în spaţiul literar includem şi Memoriile, operă neterminată, scrisă în cele trei luni de temniţă la Aiud, aceasta cuprinzând doar perioada copilăriei – până în anul 1910, anul căsătoriei. Partea anunţată, de la 1910 la 19441 n-a mai apucat să o scrie. Memoriile sale impresionează prin bogăţia informaţiilor şi detaliilor. [26]

Omul politic

Dacă studiem viaţa lui Traian Brăileanu, putem considera că activitatea politică a fost pentru el modalitatea de a-şi valorifica spiritul civic în favoarea neamului în care s-a născut. Traseul său politic a stat sub semnul eticului.[27]

Participant activ la viaţa politică, Traian Brăileanu se alătură Partidului Poporului, iar în timpul primei guvernări a generalului Alexandru Averescu îndeplineşte funcţia de secretar general al învăţământului din Bucovina. După această perioadă l-a urmat pe Nicolae Iorga în Partidul Naţional Democrat, organizând filiala acestui partid în Bucovina (1922-1925).[28]

Brăileanu încearcă ma multe variante, dar nu părăseşte partea dreaptă a eşicherului politicii de atunci, din contra se alătură extremei dreapta, a lui A. C. Cuza şi Ligii Apărării Naţional Creştine, devenind un ideolog al acestia. Brăileanu era naţionalist şi antisemit şi binenţeles un nemulţumit al politicii din ţară din anii ’20 – ’30. [29]

În 1927 s-a apropiat de Corneliu Zelea Codreanu, iar în 1927 a devenit membru în Senatul Legionar. În 1931 a format la Cernăuţi nucleul mişcării legionare de aici, Brăileanu fiind implicat şi într-un incident etnic la Liceul German, datorită studenţilor evrei şi naţionaliştilor români.[30]

La Cernăuţi şi în general în Bucovina, în anii ’30, Brăileanu s-a implicat în tot felul de activităţi naţionaliste, multe sub faţeta unor activităţi culturale sau publicistice. Profesorul Brăileanu a avut un impact important asupra tinerilor legionari din Bucovina, spre exemplu, a format chiar tabăra de muncă, „Tabăra legionară profesor Traian Brăileanu”. [31]

Traian Brăileanu participa în calităţile sale de membru marcant al partidului legionar (sub diferitele sale denumiri), la diferite congrese, sărbători, şedinţe, comemorări, campanii electorale, etc., atât în Bucovina, Bucureşti, sau alte locuri din ţară, unde insufla tineretului, spiritul naţionalist şi ridicare la lupta pentru o nouă societate conform cu ideologia partidului. [32]

În anii 1938 – 1940, datorită contextului politic intern, profesorul Brăileanu iese de pe scena politică, chiar şi din viaţa publică şi studenţească.[33]

Odată cu instaurarea Statului naţional – legionar, cariera lui Traian Brăileanu a ajuns la zenit. În septembrie 1940 a fost numit Ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniului în guvernul Antonescu – Sima şi profesor la Universitatea Bucureşti. [34]

Despre măsurile luate de el din această postură, rezumăm chiar prin cele spuse de Brăileanu:

Naţionalismul legionar reprezintă întoarcerea la creştinism, răscolirea şi pregătirea sufletelor pentru clădirea unei comunităţi româneşti omogene din toate punctele de vedere

(„Însemnări sociologice”, An IV, Nr.1, din septembrie-octombrie 1940, p. 1).[35]

După rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941, Brăileanu a fost închis la Malmaison, a fost ulterior achitat şi s-a întors la Cernăuţi unde împreună cu ceilalţi capi ai legiunii se gândeau cum să revină la guvernare. Datorită acestor întruniri, a fost arestat din nou şi închis la Târgu Jiu între 1933-1944 şi eliberat după actul de la 23 august 1944. [36]

Ura faţă de legionari era imensă în acele vremuri, nici Traian Brăileanu nu a scăpat de batjocora lor, spre exemplu, redăm un fragment dintr-un editorial din 9 mai 1946 din „Scânteia”, intitulat Chipurile lor…, aici marele profesor este descris astfel: stors, desarticulat, cu chelia semănată de peri cărunţi, ţepoşi, ca o perie tocită, cu gura ştirbă (din cauza presiunii psihice şi a condiţiilor de detenţie a ajuns în acel hal, n.a.)din care cuvintele ies inconşistente, gelatinoase.[37]

Ideolog al mişcării de extremă dreapta din România, şi-a dedicat ultimii ani din viaţă acestei politici, fapt ce i-a adus sfârşitul, fiind printre primele victime ale comunismului, însă viaţa şi opera sa, după ce au fost trecut la index până în 1990, au revenit în atenţia publicului, descoperind astfel un mare profesor şi patriot român.

A mai murit un camarad.

Profesorului Traian Braileanu
[38]

A mai murit un camarad inchis la Zarca

si iarasi plange luna printre nori,

se leagana pe ape-n bocet arca

durerii noastre – plins, de-atatea ori.

Sunt fara grai si ni s-au dus de mult cocorii,

pe cerul nostru linistea-i blestem,

un Crist sta rastignit, voind priporii

sa nu fim niciodata cum suntem.

O raza, insa, de speranta: Paradisul

in ganduri ne-au fost vreri si amagiri,

ne-am multumit cu resemnarile, cu visul

atator asteptari si ne-mpliniri.

N-am fost viteji, dar n-am fost nici nevolnici, Doamne;

topit-am in credinta orice chin,

durutu-ne-au mai mult acele toamne

ce-au sangerat in minti, sub baldachin.

N-am fost eroi, nici sfinti, dar noi deschis-am poarta

sa fie neamul cremene si scut,

noi singuri sa ne facem sfanta soarta

asa cum in parjol ne-am cunoscut.

Un camarad ne-a parasit la Zarca veche,

cand luna printre gratii mai plangea,

din cerul nostru stramt, fara pereche,

s-a prabusit navalnic inc-o stea;

e steaua care da curajul si se-nchina

deschiselor celule inapoi;

ca vom avea si aer si lumina

si n-om muri in planset de turtoi.

Ne vom ruga urcand in branci – un veac se frange -,

pamantul tarii-n raiuri sa-l mutam,

caci steaua, ca o lacrima de sange,

cazuta e; macar sa n-o uitam.

A mai murit un camarad la Zarca-zarca,

suntem inca tarati pe-acelasi drum,

ani multi ne dor si poticnim, de parca

ne-am fi nascut din volbura si scrum.

Nu-i sacra voia ce din scancete ne doare,

nu-i moartea un prilej de intristari;

sa treaca noaptea, sa murim in soare

pe rugul fericitelor iertari.

Iar de va fi sa fim uitati – un stalp taciune -,

si fara cruci; in leganat de brazi

va fi atunci a noastra rugaciune,

un recviem prin scrasnetul de azi.

Impactul activităţii sale

• Primul traducător român a lui Kant, după Eminescu;
• A fost printre cei ce au pus bazele şcolii de sociologie din ţara noastră;
• Autor de numeroase lucrări, studii şi cursuri univesitare în: sociologie, etică, filosofie, ş.a., apreciate în Franţa, Germania, S.U.A. şi România;
• Membru al Academiei de Ştiinţe Politice de pe lângă Columbia University din New York;
• Singurul bilcan ajuns pe poziţie de ministru într-un guvern de la Bucureşti – ministru al Educaţiei, Cultelor şi Patrimoniului (septembrie 1940-ianuarie 1941);
• Patriot, a promovat şi a îmbogăţit cultural ţinutul său natal – Bucovina.