splash

Acest bărbat rămâne neuitat în inimile dascălilor noştri pentru că a fost unul dintre cei puţini, cari a rădicat şcoala românească la înălţimea ei de azi. Atât în timpul vitregei stăpâniri austriace cât şi în timpul războiului, şcoala românească de pretudindene a stăruit acesta s-o refacă, parte ia succes, parte se va îndeplini. Ideile lui George Tofan pentru şcoală sunt ideile naţiunii româneşti...Bilcanii îl jelesc pe neuitatul lor sătean, care s-a înălţat prin muncă pe treapta de a fi fala naţiunii.

Însemnare din iulie 1920, semnată de directorul Şcolii din localitate, Gavril Ciubotariu în Chronica Şcoalei

 

VASILE MUCEA (1933 – 2011)


Vasile Mucea nu este doar un instrumentist de excepţie şi un glas ca mierea din stupii cei vechi ai pământului, ci o identitate a tuturor celor care au nevoie de verticalitate cosmică între pământ şi cer.


Vasile Mucea este, prin trăirea şi nu doar interpretarea cântecului strămoşesc, însuşi sufletul neamului românesc din întreaga Bucovină, sufletul pe care nu-l pot sfârteca vremelniciile, pentru că durează pe cerul neasemuit al identităţii noastre spirituale…Continuitatea tarafului său reprezintă, în mod sublim, tezaurul uman viu al Bucovinei istorice.[1]

Ion Drăguşanul, scriitor al Centrului Cultural “Bucovina”

Viaţa şi activitatea

“Bădiţa Vasile” s-a născut la Bilca, pe 11 martie 1933, fiind fiul Margalinei şi a lui Chariton Mucea. Bunicul după mamă, Parteni Bujor, a fost unul dintre cei mai mari violonişti ai zonei. Împreună cu cei doi fii ai săi, mergea la cântat în comunele limitrofe, azi teritorii ale Ucrainei: Crasna, Carapciu, Storojineţ.

Erau atât de solicitaţi încât îi angajau din timp, iar când mergeau să cânte stăteau câte 2-3 săptămâni. Joia cântau la clacă, sâmbăta la botez, duminica la nuntă. Erau timpuri grele, iar plata se făcea în natură. La întoarcere, veneau cu câte 2-3 căruţe pline cu fân, purcei, saci cu făină, boabe de porumb. Asta a fost până în 1914.[2]


Aşadar darul cântecului l-a moştenit de la bunicul său : ştia să cânte muzică bună care era cerută în timpurile de atunci, adică valsuri austriece, polci, mazurci, hore care erau renumite…Avea un talent înnăscut, era o fire iscoditoare, un om fără astâmpăr, un om care căutasă facă mereu ceva…Îmi aduc aminte că ştia să cânte şi cântece evreieşti…[3]

O altă amintire care i-a impresionat copilăria a fost legată de tatăl său, care a luptat pe front şi a căzut prizonier la ruşi în 1917:

A stat în lagăr vreun an de zile şi de-acolo, cine avea nevoie, veneau şi-şi alegeau oameni la muncă şi-i angajau şi mergeau să trăiască acolo şi să lucreze. A fost ales de nişte cucoane care aveau pământ mult, aveau şase perechi de cai şi tot ce trebuia la o casă înstărită, şi fiind una dintre dânsele văduvă. El a trăit acolo aproape 3 ani. A fost uitat că-i român, avea tot ce-i poftea sufletul, îl ţineau foarte bine, ştia ce are de făcut, şi-a fost uitat originea lui. Întâmplarea a făcut că în Săptămâna mare înainte de Paşti a mers la Astrahan, undeva lângă gurile Volgii să facă cumpărăturile de sărbători împreună cu gazdele. S-a aşezat într-un parc, era primăvară, sălciile înverzite şi stând pe bancă a auzit o strună de vioară, un cântec românesc pe vioară, iar în acel moment a tresărit şi s-a trezit la realitate. A urmat sunetul să vadă cine cântă şi a găsit acolo un prizonier, un ţigan din Ardeal, care doinea <Dar străinu-i tot străin / şi la inimă hain/ De i-ai face cât de bine/ Se uită tot rău la tine/…> L-a pus să mai cânte un pic şi în clipa aceea s-a hotărât…n-a spus nimic, a venit de la oraş, s-a urcat în podul casei unde ţinea într-un cufăr uniforma austriacă, a scuturat-o, a călcat-o, s-a îmbrăcat frumos, a coborât iar femeile au rămas mirate. Le-a spus să nu se supere, el pleacă acasă de unde este el. Când a trecut Nistrul, s-a pus în genunchi, a sărutat pământul, i-a mulţumit lui Dumnezeu c-a mai călcat odată pe pământul neamului românesc. Aşa un sentiment i l-a trezit un cântec.[4]

Concomitent cu studiile primare pe care le face la Şcoala filială nr.2 Bilca între 1940 şi 1947, descoperă pasiunea pentru muzică, având în vedere că fratele său mai mare cu 10 ani, George, învăţase meşteşugul viorii.

L-am rugat pe tata, care era tâmplar să-mi construiască o vioară deşi nu mai făcuse până atunci. Şi-a procurat material de rezonanţă şi i-a studiat calităţile prin ciocănirea unor blăni de scânduri care dădeau un sunet ca la toacă. Ştiam că la vioară, faţa trebuie să fie din molid şi spatele din paltin. Asta-i o lege în construcţia viorilor. Primele încercări le-am avut pe la 7-8 ani, însă vioara nu prea mă asculta, ieşind nişte scârţâieli jalnice.[5]

Venirea războiului duce la pierderea pe frontul de la Don a fratelui mai mare, care îi servea drept model. Familia suportă şi evacuarea din 1944, frontul fiind în apropiere.

În vara lui ’44, am învăţat să cânt singur cât păşteam oile, şi m-am întors acasă perfecţionat. L-am pus pe tata să-mi facă altă scripcă, cea veche strivindu-se sub greutatea bagajelor [6].

Debutul în public şi-l face în primăvara lui 1945, cu un frate mai mic, care-l acompania . ând cântam noi era de minune, se uitau tineretul şi bătrânii satului la noi şi ne spuneau <băiţăii lui Ariton>. Prima dată am cântat la o clacă la un om care-şi ungea casa. Pentru că eram mici, gospodarul a pus peste oboroace – butoaie mari – scânduri pe care a aşezat scaunele noastre şi ne-a urcat acolo sus ca pe scenă. [7]

După acest debut inedit, fraţii Mucea sunt invitaţi să cânte la multe din petrecerile satului. Câştigându-şi renume, ajung să cânte în aproape toate satele de la munte.
Trecusem de 15 ani şi deja cântam pe la Cârlibaba, Izvoarele Sucevei, Valea Moldovei, Breaza, Moldova Suliţa, Benea, Botuş, Fundu Moldovei, Pojorâta, Ulma, Nisipitu, Brodina de Sus. Am ajuns şi mai departe, la Vereşti, Carasu, Hânţeşti. Pe unde am mers, am avut o plăcere deosebită să cuceresc auditoriul. Am pus atât suflet în instrument şi în voce, că făceam lumea să plângă. Pentru mine era o satisfacţie mare când vedeam că cineva mă ascultă, să
văd că i se luminează faţa de bucurie şi să simt că pătrund la sufletul lui. Pentru că dacă mi-am făcut bine meseria, plata mi-am luat-o.[8]


I-a rămas la suflet tradiţia din satele de munte şi felul de a fi şi de a înfrunta viaţa al oamenilor de aici:

Nunta ţinea câte trei zile , de sâmbătă dimineaţa până luni seara. Porneam de joi, luam mocăniţa, apoi faetonul sau sania, în funcţie de anotimp. Sâmbătă dimineaţa se pregătea buhaşul – un vârf de brăduţ împodobit -, şi colacii pentru miri şi se puneau pomişori la poartă. Le cântam huţulca în trei ritmuri. Nuntaşii apăreau de peste dealuri, cu desagii în spate, pentru că era obiceiul să închine mirilor câte un dar, colaci şi prosoape. Se aşezau la masă şi începeau să cânte în cor acompaniaţi de vioară. [9]


Prima nuntă la care am cântat în cântat în viaţa mea a fost o nuntă de ţigani, din Gălăneşti, în anul 1946. A fost o satisfacţie deosebită pentru noi, fiindcă şi ei erau muzicanţi vestiţi şi ne-au preferat pe noi. Am mai cântat la nişte ţigani din Gura Solcii la o cumătrie, iar şeful fanfarei zicea:<Eu vreau să le arăt ţiganilor noştri că românii cântă mai bine>. Când am început, ţiganii au încremenit. Le-am cântat doine de ascultare la masă. Cât stătea lumea la masă, eu căutam să mă adaptez momentului. Cântam doine de ascultare, ardeleneşti, doina noastră de jale. La ţigani se cântă mai mult melodii repezi. Toată noaptea, pe săturate, le-am cântat sârbe din melodiile lui Drăgoi. Am mai cântat tot la ţigani, la Frătăuţi, apoi la Arbore.[10]

După experienţele avute şi succesul rezultat, pune bazele tarafului „Bujorul” în 1951. Numele tarafului a fost pus în cinstea bunicului său, Parteni Bujor. Componenţa a fost la început de 3, şi apoi de 4 membri: Vasile Mucea – vioară, Pamfil Mucea – acordeon, Roman Pamfil – tobă, Fusa Savin – vioară secundară (braci). La începutul anilor ’60 este cooptat în grup şi tânărul fluieraş Constantin Sofian, viitor muzician de succes al zonei noastre.[11]

După satisfacerea serviciului militar, se căsătoreşte în 1958 cu Victoria Horodnic, cu care va avea doi copii: Elvira şi Vasilică Florin. Băiatul familiei moşteneşte gena muzicală a tatălui, însoţindu-şi tatăl în toate deplasările, având un strălucit talent la acordeion şi orgă. Florin Mucea este de fapt şi continuatorul tarafului Bujorul, după dispariţia tatălui său care i-a servit drept mentor. Nu cu mult timp înainte de a muri, Vasile Mucea spunea:

Sunt bucuros că tradiţia cântatului i-am transmis-o şi fiului meu Vasilică Florin, dar şi mai bucuros sunt văzând că şi fiul acestuia – Vasile Florin, acum în vârstă de 10 ani ne calcă pe urme, având înclinaţii pentru vioară şi pian, studiindu-le cu asiduitate[12].

În afară de talentul remarcabil din muzică, Vasile Mucea a fost considerat ca unul dintre mai buni tâmplari şi electronişti ai comunităţii. L-au ajutat pasiunea, migala, spiritul organizatoric şi hărnicia de care dădea dovadă. Dar aşa cum spunea el, erau activităţile care mă făceau să mă simt bine în timpul liber [13].
Un singur lucru a regretat: că nu a făcut studii muzicale pentru a putea citi partiturile. A înţeles şi muzica simfonică şi a fost vrăjit deopotrivă de muzica lui George Enescu şi a lui Ciprian Porumbescu.[14]

În cei peste 50 ani de meserie a adunat peste 2000 cântece, în sensul că le-a memorat iar textele le-a scris mărunt în caiete păstrate cu sfinţenie. A cântat cu voce divină, orchestrată subtil de vioară, doine şi balade, cântece de vânătoare, de pădure sau haiduceşti până la bătute şi câmpeneşti.

Melodiile reprezentative din repertoriul său şi care oriunde sunt cântate, amintesc de rapsodul Vasile Mucea, de zona Bucovinei şi de Bilca sa dragă, sunt „Cântă cucu-n Bucovina” şi „Bătrâneasca de la Bilca”.

El este cel care a cântat, înaintea lui Grigore Leşe, „Cânta cucu-n Bucovina”, creaţie de la 1904, scrisă de compozitorul bucovinean Constantin Mandicevschi. A fost scris ca un cântec de jale al românilor bucovineni aflaţi sub ocupaţie nemţească, la comemorarea a 400 ani de la moartea lui Ştefan cel Mare[15]. Însuşit de popor, cântecul a fost adaptat prin câteva versuri după trecerea nordului Bucovinei sub ocupaţie sovietică. Vasile Mucea redescoperă cântecul în zona Storojineţului, satul Corceşti, unde avea rude şi la care putea ajunge în anii ’70 cu permisie de la Securitate[16]. Astăzi, cântecul este un simbol al Bucovinei şi al propagandei bucoviniste.

„Bătrâneasca de la Bilca” a fost însă cântecul lui de suflet. Vechi de peste 150 ani, l-a preluat într-o formă rudimentară, l-a prelucrat şi îmbogăţit, dându-i şi un aspect muzical plăcut.

Bătrâneasca este melodia care-i la talpa Bucovinei, cântecul tradiţional. E o melodie izvorâtă din instinctul omului localnic, pentru că în alte zone nu se cântă. S-a născut din natura fiinţei omului care trăieşte aici şi se numeşte aşa pentru că mai întâi au cântat-o oamenii în vârstă. [17]

CÂNTÂ CUCU-N BUCOVINA[18] BĂTRÂNEASCA DE LA BILCA [19]

Cântă cucu bată-l vina Frunzuliţă, iarbă deasă, //


De răsună Bucovina, Mândră-i lumea şi frumoasă. //


Cânta cucu bată-l vina Şi iar verde foi şi-o fragă //


De răsună Bucovina, Eu cânt că mi-e lumea dragă. //


Şi-aşa mi-e de dragă lumea //


Cântă cucu-ntru-n brăduţ Ca la cuc vara pădurea, //


De răsună-n Cernăuţi / măi ,măi, Cucului, pădurea vara //


Cânta cucu-ntru-n brăduţ Mie, mândruliţa seara,//


De rasună-n Rădăuţi / măi,măi. Cucului, pădurea deasă //


Mie, mândruţa frumoasă.//


Cântă cucu sus pe casă


Toţi feciori stau la masă / măi,măi, Drag mi-e mie a cânta //


Nici nu beau nici nu mănâncă Când vine primăvara //


Dar sunt supăraţi şi cântă / măi,măi. Să mă-ntrec cu cucu’n crâng //


Pe mândră-n braţe s-o strâng. //


Cântă toţi de supărare


Că au ordin de plecare / măi,măi, Mândră de pe Remezeu //


Bucovina draga mea Drag mi-o fost numele tău //

Nu ştiu de te-om mai vedea / măi,măi. Că tu-mi ştiai gândul meu //



Bucovină plai cu flori Când treceam peste pârău //


Unde sunt ai tăi feciori? / măi,măi, Când treceam, eu suiam dealu’ //


Bucovină plai cu flori Zburam la mândra cu calul //


Unde sunt ai tăi feciori? / măi,măi, Treceam dealu’ncetinel //


Tocma’n-sat la Voitinel. //


Au fost duşi în altă ţară


Dar se-ntorc la primăvară, De la Remezeu în sus //


Înapoi când or veni Tot cu dorul eu m-am dus


Tot pe tine te-or iubi / măi,măi. Că n-aveam mândre de-ajuns.


Vicovu eu l-am călcat //


Cântă cucu-ntr-o grădină Alte mândre mi-am cătat //


Dup-a noastră Bucovină, De la Straja, din Falcău //


Cântă-n vârful fagului De când eram eu flăcău. //


În Codrii Cosminului / măi,măi.


Pusei şaua pe doi cai //


Cântă cucu cu dor mult Şi-am plecat cu ei la Rai //


Bucovină te-am pierdut, Dar la Rai, când am ajuns //


Cânta cucu-n zori pe rouă Îngerii-n’genunchi m-o pus//


Bucovina-i ruptă-n două / măi,măi. Nici la Rai nu poţi să stai //


De mirosul florilor şi de dorul mândrelor.


Munţilor cu creasta rară


Nu lăsa Straja să piară, De la Crasna la Ciudei //


Munţilor cu creasta rară Am o suta de femei //


Nu lasa Straja sa piară, La o mândră din Cuciur //


Mi-am băut calul cel sur //


Că de piere Straja voastră Şi-am rămas cu punga goală


Moare România noastră / măi,măi, Şi căpăstrul subsioară


Că de piere Straja voastră Inima ca să mă doară


Moare România noastră, Am băut pe săturate //


Şi-am făcut multe păcate


Munţilor cu creasta rară Cu mândre nemăritate.


Nu lăsa Straja să piară,


Că de piere Straja voastră


Moare România noastră.

Tatăl meu a fost foarte modest şi nu a dorit foarte mult să iasă în evidenţă
.[20] Primul turneu în străinătate îl face abia în 2000, la 67 ani.

Pe mine, scripca m-a scos în lume. Totul a pornit în 1997, când pentru festivalul internaţional de folclor <Maramuzicale>, aveau nevoie de un artist care să reprezinte Bucovina.


Domnii de la “cultură” de la Suceava, m-au recomandat pe mine. Am cântat la festival şi m-au auzit mai mulţi oameni reprezentativi din Occident. Aşa m-am trezit un an mai târziu, cu o invitaţie de a cânta în străinătate. Nu am putut-o onora. Apoi, în 1999, a urmat altă invitaţie şi tot nu m-am putut duce. Au venit personal să mă invite şi, cu toate că eram operat doar de o zi, două, a trebuit să le promit că voi merge şi am mers [21].

Invitaţia era din partea Consiliului Europei şi a organizaţiei Operation Village Roumain. Împreună cu fiul său şi alţi 4 instrumentişti din Botiza, Maramureş, în septembrie 2000, susţin numeroase spectacole în Franţa, Spania şi Germania.

Cu prestanţele avute şi cu renumele creat, taraful “Bujorul” este invitat an de an în Franţa, însă aria concertelor se lărgeşte şi alte ţări precum Italia, Austria, Elveţia sau Marea Britanie[22]. Fiecare spectacol se încheia invariabil cu “Balada” lui Ciprian Porumbescu şi “Ciocârlia” lui George Enescu, uneori fiind ţinuţi “la bis” aproape o oră.

Am văzut şi rock-eri, cu părul făcut ace, care cântau şi dansau pe melodiile noastre româneşti…Unde întâlneam români, le cântam doina de jele şi le storceam lacrimi [23].
Mai multe publicaţii -ziare, reviste, posturi de radio şi televiziune- relatau uimite faptul că
Vasile Mucea interpreta toate melodiile din memorie, fără partituri, cu rigozitatea unui virtuoz. Românii îşi exportă talentul.[24]


Pentru talentul său remarcabil, Centrul Cultural Bucovina îl propune în 2010 pentru distincţia “Tezaur Uman Viu“, distincţie pe care, din păcate, nu mai apucă să o primească.

Ascultându-l, nu demult, am constatat că întocmai cu instrumentul său vioara vibrează, sunetele sale fiind de un timbru nemaiîntâlnit – sunetul este o vibraţie iar vibraţia este viaţă – Foloseşte, de asemenea, în repertoriul pe care îl interpretează pe lângă acordajul clasic şi scordatura [25] rar întâlnită la rapsozi, iar vibrato-ul îi este specific numai lui…Vasile Mucea este un tezaur viu, sau apă vie a identităţii noastre. [26]

Se stinge din viaţă pe 11 ianuarie 2011. Nu cu mult timp înainte de a trece la cele veşnice, întrebat dacă se consideră muzicant sau lăutar, Vasile Mucea declara:

După aprecierea mea, zic că muzicant, că aşa e şi la noi denumirea pentru cântăreţii care sunt, muzicanţi le spune. După mine, un muzicant mai intâi trebuie să îndeplinească condiţia ca mai întâi de profesiune să fie un om, să respecţi publicul, să te dăruieşti sufleteşte, să simţi atunci când cânţi că rupi din sufletul tău şi împarţi cu toţi cei care te ascultă…Înainte de a fi orice fel de specialist, profesionist sau personalitate, indiferent de ce cultură sau ce studii faci, întâi ai datoria să fi om, un om corect, adevărat, cinstit şi să respecţi oamenii, pentru că fiecare are o valoare…
[27]

Pentru a-i cinsti cum se cuvine memoria, talentul şi cinstea făcută localităţii, începând cu anul 2012, în a 3-a zi de Paşte, la Bilca se organizează festivalul concurs “Vasile Mucea”. Scopul festivalului reflectă idealul vieţii lui, fiind formulat în cadrul regulamentului de concurs: promovarea rapsozilor populari şi a tarafurilor tradiţionale din Bucovina, păstrarea costumului popular şi conservarea şi promovarea folclorului muzical specific vetrelor folclorice pe care le reprezintă. [28]

Impactul activităţii sale

  • A fost printre ultimii rapsozi ai Bucovinei[29];
  • A preluat şi prelucrat cunoscutele melodii “Cântă cucu-n Bucovina” şi Bătrâneasca de la Bilca”;
  • Fondatorul tarafului “Bujorul”, taraf care va susţine spectacole impresionante în ţară şi în străinătate (Franţa, Spania, Italia, Austria, Elveţia, Germania, Marea Britanie);
  • Cinstirea memoriei sale se face prin festivalul-concurs care îi poartă numele.


[1] Fragment din recomandarea concepută de Centrul Cultural Bucovina pentru participarea lui Vasile Mucea la festivalul concurs Comori de suflet românesc, Suceava, 2007.
[2] Gabriela Hostiuc , Omul care a fermecat vioara, articol apărut în Monitorul de Suceava, an III, nr. 964, 17 iunie 1998, pag.11.
[3] Constantin Agafiţei, Cinci generaţii de muzicanţi, articol apărut în Săptămânalul de Rădăuţi, 4-10 septembrie 2009, an V, nr.227, pag.6.
[4] Constantin Agafiţei, Vasile Mucea a păşit în veşnicie, articol apărut în Săptămânalul de Rădăuţi, an VII, nr.304, 14-20 ianuarie 2011, pag.14.
[5] Gabriela Hostiuc, art.cit.
[6] Liana Săvescu, “Scripca m-a scos în lume”, articol apărut în Monitorul de Suceava, an V, nr.1598, 1 octombrie 2000, pag.5.
[7] Ibidem.
[8] Gabriela Hostiuc, art.cit.
[9]Ibidem.
[10] Ibidem.
[11] Informaţii obţinute de la Florin Mucea, fiul artistului.
[12] Constantin Agafiţei, Cinci generaţii…
[13] Informaţii oferite de Florin Mucea, fiul artistului.
[14] Liana Săvescu, art.cit.
[16] Cântecul cunoscut astăzi a fost preluat de la o d-nă profesoară pensionară şi mai includea şi versurile „Bucovină, plai cu soare / Te-au călcat ruşii-n picioare!”. Fireşte că nu putea fi cântat oficial la nici un eveniment, atât în nordul cât şi în sudul Bucovinei, ci doar în cercuri restrânse şi intime; informaţii oferite de Florin Mucea.
[17] Gabriela Hostiuc, art.cit.
[20] Florin Mucea, fiul artistului, în convorbirile purtate pe seama rapsodului Vasile Mucea.
[21] Liana Săvescu, art.cit.
[22] Alexandra Niga, Taraful lui Mucea din Bilca a cucerit Londra!, articol apărut în Crai Nou, an XXI, nr. 5912, 28 mai 2010, pag.4.
[23] Gabriela Hostiuc, Doi rapsozi din Bilca, ambasadori ai folclorului bucovinean în Europa, articol apărut în Monitorul de Suceava, an VI, nr. 1745, 9 mai 2001
[24] Montrevel.Des Roumains exportent leur talent, cotidien Le Val de Saone, 15 martie 2001.
[25] Scordatura = modificare a acordajului obişnuit al viorii pentru obţinerea unor efecte imitative;www.rasfoiesc.com/hobby/muzica/INSTRUMENTE-CORDOFONE87.php., 23.07.2012.
[26] Referatul pentru acordarea distincţiei, întocmit de prof. Emil Havriliuc, compozitor şi dirijor.
[27] Constantin Agafiţei, Cinci generaţii…
[29] Rapsod = cântăreţ şi recitator care evocă evenimente de seamă din viaţa unui popor; www.dexx.ro/index.php?a=term&d=Dictionar+explicativ+roman&+=rapsod ., 01.08.2012.