Deşi veche şi relativ mare, Bilca este cunoscută ca sat de sine stătător abia din anul 1810 când sunt emise aici primele acte oficiale1. Învățătorul Pamfil Cuciureanu2 notează în autobiografia sa, în legătură cu data apariției administrative a comunei Bilca: “După cât am putut afla mai târziu din scripte, cronici și de la oamenii bătrâni din sat, pe o porţiune din teritoriul comunei Vicovu de Sus s-a întemeiat cam pe la 1776 comuna Bilca, în expresia poporului «Bgilca»”.3
Prima menţiune a satului Bilca este târzie, în 1794, şi apare în cronica manuscrisă a bisericii din Vicovu de Jos: „cotul de peste apă adică Vicov de Jos pe Bilca”. De fapt, la acea dată satele Bilca, Voitinel și Gălănești erau încorporate atât bisericește cât și administrativ în comuna Vicovu de Jos4. Aceeași cronică arată că satele de mai sus se separă în anul 1807 când fiecare dintre ele vor avea mitrice şi condici separate.5
Prin menţiunea târzie a localităţii nu trebuie să se interpreteze faptul că această zona a fost pustie şi necunoscută.6 Prin apropierea de Siret, a 2-a capitală a Moldovei, de Rădăuţi, groparniţa primilor domni ai Moldovei, de Frătăuţii Vechi, unde a existat o curte boierească cu caracter de pază, de Marginea, străvechi centru de ceramică, sau de mănăstirea Putna, este greu de crezut că Bilca nu a existat ca sat mai de timpuriu.
Istoriceşte, cel mai vechi document care se referă cu siguranţă la o parte a vetrei comunei Bilca, fără a fi numit în mod direct, este actul de danie din 23 mai 1436 prin care urmaşii lui Alexandru cel Bun, Ilieş și Ștefan dăruiesc boierului Stan Babici şi fraților săi, „satul Jicovu de Sus, să le fie lor uric, cu tot venitul”7 . Acelaşi Stan Babici vinde satul mănăstirii Putna8 , mănăstire care va deţine în următorii 300 ani un întins domeniu, de la Moldova-Suliţa până la Frătăuţi. Astfel, teritoriul pe care este azi Bilca a fost administrat de mănăstire.
Un alt document important este uricul9 din 15 august 164710 prin care domnul Vasile Lupu întărea braniştea11 mănăstirii Putna, menţionându-se că aceasta începe „de la Vuleva între Bilesii”12 , adică cele două pâraie ale Bilcii, Bilca Mare şi Bilca mică. Este primul document care face referire la apa care traversează teritoriul comunei. Apariţia administrativă a Bilcii trebuie pusă în strânsă legătură cu creşterea demografică continuă din Bucovina şi automat din cele două Vicove . În aproape 10 ani – 1776-1785 -, populaţia aproape s-a dublat: existau 154 familii în Vicovu de Sus şi 194 familii în Vicovu de Jos, împreună cu Voitinelul 13. Cu toate acestea, în două acte cadastrale de la sfârşitul sec.al XVIII-lea, Bilca nu este încă menţionată.14
Creşterea accentuată a numărului de locuitori în Bucovina a fost determinată de stabiliri masive de populaţii15 venite din provinciile austriece vecine (Galiţia, Transilvania), precum şi din Principatul Moldovei.16 Dacă în 1775, Bucovina număra aproximativ 70 000 locuitori, în 1786 numărul ajunsese la 125 000.17 Autonomia administrativă a Bilcii începând cu 1810 a fost urmată de aducerea bisericii de lemn din cimitir în 1818 şi amplasarea ei în mijlocul satului. Acest fapt demonstrează clar că satul Bilca a avut două vetre: prima situată în extremitatea vestică ce cuprindea părţi care au aparţinut celor 2 Vicove şi cea de-a doua, situată în extremitatea estică – cătunul Cioteni -, care a aparţinut de Frătăuţii Noi. Extinderea localităţii s-a făcut astfel dinspre cele două periferii spre centru. Din 1843, Bilca devine parohie de sine stătătoare.
Evolutia demografica a localitatii arata astfel:18
| 1843 |
1874 |
1895 |
1905 |
1913 |
1922 |
1928 |
192919 |
1931 |
1945 |
1956 |
1977 |
1992 |
2011 |
| 1629 |
2568 |
3273 |
3584 |
3967 |
4158 |
4498 |
3140 |
3851 |
3368 |
3750 |
3784 |
3608 |
3550 |
Procentele locuitorilor de alte naţionalităţi sunt mici, populaţia fiind covârşitor românească.20 Istoria localităţii îşi urmează cursul firesc. Sunt înfiinţate instituţiile care fac parte din viaţa oricărei comunităţi: Şcoala Centru nr.1 (1861, amenajată şi lărgită succesiv în anii 1886, 1893, 1939 şi 1976), Şcoala Est nr.2 (1890, cu clădiri noi din 1905 – corpul vechi, şi 1971 – corpul nou), Şcoala Vest nr.3 (1913, clădirea actuală datând din 1926), Parohia nr.1 (începută în 1868, sfiinţită în 1877), Parohia nr.2 (începută în 1995, sfiinţită în 1999), Dispensarul comunal (înfiinţat în 1927, imobilul actual din 1964), Căminul cultural (1935, adăugat şi modernizat de-a lungul timpului, ultima dată în 2011). 21
Administrativ, a făcut parte din districtul Rădăuţi (în vremea stăpânirii austriece), din judeţul Rădăuţi, plasele Vicov (1928-1935; 1939-1942; 1944-1948), Ştefan Vodă (1935-1939) şi Putna (1943), din raionul Rădăuţi, regiunea Suceava (1948-1968), iar din 1968 judeţului Suceava.22 În cele două conflagraţii mondiale, şi Bilca îşi „oferă” tributul de jertfă: total 179 morţi, combatanţi în armata imperială austro-ungară, majoritatea pe frontul italian (în primul război mondial) și pe frontul de est, în bătăliile de la cotul Donului, stepa Calmucă şi Stalingrad23 (în al 2-lea război mondial). Datorită situaţiei schimbătoare a fronturilor, comuna a suferit şi material prin desele rechiziţii şi perioadele de ocupaţie străină: decembrie 1914 – martie 1915, iunie 1916 – august 1917 (ocupaţie rusă) – în primul război mondial, martie – septembrie 1944 (ocupaţie sovietică, urmată şi de evacuarea locuitorilor în zona Botoşanilor) – în al 2-lea război mondial. Adiacent de conflicte, populaţia a fost afectată de foamete şi boli, cea mai frecventă fiind tifosul exantematic.24
Reforma agrară din 1921 împroprietăreşte peste 400 de familii ale localităţii, întărind şi mai mult legătura ţăranului cu pământul precum şi simţul proprietăţii.25 Un moment greu pentru localitate l-a constituit ultimatul sovietic din iunie 1940 prin care s-a cedat partea de nord a Bucovinei. Cu moşia ciuntită, vatra satului rămane României. După acele momente dramatice, când graniţa era modificată de la o zi la alta cu o adâncime între 0,1 şi 1,3 km, primarul localităţii, înainte director şcolar, Vasile Irimescu este reţinut şi capturat pentru totdeauna de către o patrulă sovietică pe 9 septembrie, atunci când se marca ce a mai rămas din pădurea comunală. Cu toate eforturile posibile, printre care şi telegrama ministrului de externe român, Mihail Manoilescu către Legaţia de la Moscova 26, situaţia rămâne neschimbată.
Situaţia dificilă de după război – foamete şi boli – a impus amenajarea de cantine pe lângă cele 3 şcoli, trimiterea a peste 200 de copii în Banat, unde regimul de viaţă era mai bun şi stabilirea a circa 60 familii la Măneuţi şi Dorneşti.27 Începuturile regimului comunist s-au manifestat prin necesitatea îndeplinirii apăsătoarelor cote către stat, naţionalizarea puţinelor unităţi cu profil industrial existente şi declanşarea campaniei de colectivizare în rândul ţăranilor.28
Comunismul a adus după sine înfiinţarea C.A.P-ului, a câtorva unităţi de artizanat şi a unor unităţi comerciale aparţinând Cooperativei. Ca beneficii palpabile s-au remarcat electrificarea, asfaltarea şoselei principale, modernizarea şcolilor, lucrări de îndiguire a râului Suceava şi a pârâului Bilcuţa, lucrări de desecare a unor suprafeţe funciare în vederea exploatării agricole, locuri de muncă oferite de fabrica de la Gălăneşti. Ca urmare a campaniei ceauşiste de sistematizare a satelor, în ianuarie 1989, comuna Bilca este alipită administrativ comunei Gălăneşti.29
După 1990, transformările au fost evidente. La acest lucru a contribuit decisiv şi numărul mare de localnici plecaţi la muncă în străinătate, care au modificat arhitectural peisagistica comunei. Dintre reuşitele postdecembriste amintim: construirea podului care leagă Bilca de Gălăneşti, facilitându-se astfel legătura cu municipiul Rădăuţi; semnarea acordului de înfrăţire cu localitatea franceză Vert – Saint Denis, situată în zona limitrofă Paris-ului, constituie un element de prestigiu pentru imaginea externă şi schimburile culturale; imobilele instituţiilor au fost modernizate, adăugându-se o modernă sală de sport şi o nouă grădiniţă la standarde europene; racordarea localităţii, prin fonduri europene, la sistemul de apă şi canalizare.
Toponimia localităţii Bilca
Originea numelui localităţii este învăluită în mister. Deşi există diverse ipoteze, niciuna dintre ele nu poate fi considerată sigură.
1.1. Ipotezele cu suport de legendă 30
a) de la verbul arhaic „a bgili” care înseamnă „a albi”; gospodinele puneau pânzele să se albească la soare, întinse pe iarbă, după ce le frecau cu săpun; străinii ar fi dat denumirea aceasta observând peisajul albirii pânzelor în apropierea râului Suceava şi a pâraielor existente;
b) în timpuri străvechi, pe teritoriul actual al comunei, s-ar fi dat o bătălie în urma căreia locul s-ar fi albit de atâtea oase; slavii au numit locul „belîie”, însemnând „alb”; se poate face legătura şi cu cuvintele latineşti „bellum= război, luptă” sau „bellica, bellax= războinic”
c) un nomad slav care s-a rătăcit prin aceste locuri, într-o seară de toamnă cu lună plină ar fi văzut apa din pădurea satului albă, datorită mestecenilor cu coaja albă şi plopilor cu frunze argintii, care ce-i drept creşteau din abundenţă aici; a denumit locul acesta „biela”.
d) mai frapantă este asemănarea numelui cu cuvântul ucrainean „bilka” care înseamnă „veveriţă”; este posibil ca acest loc puternic împădurit în trecut să fi fost populat cu multe veveriţe.
1.2. Ipotezele cu suport ştiinţific dar insuficient dovedite
a) pe valea Bârjaviei din zona Maramureşului exista înainte de anul 1400 un sat important numit Bilca, unde a stăpânit o vreme voievodul Crăciun de Bilca31; descălecatul din Maramureş în Moldova înfăptuit de Bogdan de Cuhea ar fi angrenat şi o parte a populaţiei din acest sat care s-ar fi stabilit pe teritoriul actual al localităţii;
b) unul dintre fiii lui Dragoş, care a condus marca de apărare din nord-estul Moldovei contra atacurilor tătăreşti, a fost Balc; să fi fost Bilca un loc de confruntare între voievodul Balc şi tătari, în urma căreia să fi albit locul de oase? 32
c) în timpul lui Ştefan cel Mare exista familia Bilca; Marina Bilca, fiica boierului Anastasie vinde domnului Moldovei în 1488, jumătate din satul Vicşani, care l-a rându-i îl va dărui mănăstirii Putna; la începutul secolului al XVI-lea existau în zonă mai mulţi Bilca şi se presupune că stingându-se familia, numele ar fi rămas satului; de menţionat că în apropiere de Vicşani există un pârâu, afluent al Siretului, numit Bilca. 33
1. bilca.ro/istoric/, 28 ianuarie 2013.
2. Slujitor al învăţământului din Bilca între 1900-1938, în perioada interbelică a deţinut deseori şi funcţia de director şcolar; a rămas cunoscut şi pentru memoriile sale, rămase în stare de manuscris şi păstrate în arhiva şcolii.
3. Manuscrisele autobiografice ale lui Pamfil Cuciureanu, p.3.
4. George Muntean, Vasile Cârdei, Bilca, o aşezare din valea Sucevei, Inteprinderea poligrafică, Suceava, 1971, p. 34.
5. În mitricele bisericii erau înregistrate toate naşterile, nunţile şi decesele din rândul membrilor comunităţii.
6. Primele dovezi de locuire ale zonei sunt cei 18 tumuli identificaţi în ţarina Bilcii în 1971, grupaţi câte trei, precum şi resturile ceramice şi silexurile de tip Cucuteni.
7. Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi, 1931, p.102.
8. Ion Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1913, p. 85.
9. Uric = posesiune ereditară dobândită printr-un act de donaţie domnesc către un boier, sat sau mănăstire; act de întărire a unei proprietăţi depline pe care titularul său era îndreptăţit să o transmită ereditar urmaşilor săi – Mihai Manea, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 257.
10. Teodor Balan, Documente bucovinene, vol.III, Bucureşti, 1933, p. 110.
11. Branişte = termenul medieval românesc pentru moşie sau domeniu feudal; ibidem, p. 41
12. Vuleva este azi un cătun al comunei Frătăuţii Noi, situat la limita dintre cele 2 comune.
13. Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p.142; în 1776 erau 81 familii în Vicovu de Sus şi 112 familii în Vicovu de Jos.
14. Este vorba de o hartă veche a locurilor de la 1775, găsită la Putna şi publicată în 1895 de D. Werenca, şi de copia tabulară din 1782 de pe protocolul aulic de delimitare a proprietăţilor mănăstirii Putna; Dimitrie Dan, op.cit., p. 157-158.
15. Raportul guvernatorului militar al Bucovinei, generalul Enzenberg, realizat în 1781, menţionează refugierea a circa 17000 familii în primii 6 ani de ocupaţie austriacă a Bucovinei – Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, vol.I (1774-1862), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993, p.203.
16. Rutenii galiţieni au venit în numărul cel mai mare, circa 9000 familii, datorită condiţiilor grele de trai şi clăcii prestate către nobili polonezi (până la 156 zile pe an, faţă de 12 zile în Bucovina) – Constantin Ungureanu, Procese etnodemografice în Bucovina în timpul administraţiei militare, în Analele Bucovinei, an V, nr.1/1998, Ed.Academiei Române, Bucureşti, p. 109. Românii din Transilvania (zonele Someş, Turda, Cluj, Năsăud, Bistriţa şi Maramureş) s-au stabilit în Bucovina datorită persecuţiilor religioase, sociale şi naţionale la care erau supuşi; în plus, imigranţii ajunşi aici erau scutiţi de serviciul militar pe o perioadă de 50 ani, până în 1830; acest ultim lucru a determinat şi stabilirea a peste de 2000 unguri secui – Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 18-19.O parte din locuitorii Moldovei au rămas în Bucovina, după ce s-au refugiat aici în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), considerând această zonă mult mai sigură – C-tin Ungureanu, art.cit., pag.110
17. Isidor de Onciu, Biserica Mirăuţilor.Monografie, Suceava, 1892, p. 93.
18. Informaţii preluate din Cronica Bisericii şi G.Muntean, V.Cârdei, op.cit., pag.34.
19. Scăderea dramatică a numărului de locuitori – peste 1300, doar într-un an – a fost determinată de cruntele epidemii care au răvăşit comuna în 1928: tifos, pojar şi scarlatină, cu victime mai ales în rândul populaţiei foarte tinere (0-15 ani); G.Muntean, V.Cârdei, op.cit., pag. 72-73.
20. Sub ocupaţia austriacă şi în perioada interbelică sunt înregistrate doar câteva familii de germani şi evrei; Gavril Cuciurean, art.cit., pag.296.
21. Izvorul – 150 ani de şcoală la Bilca, volum coordonat de Mircea Irimescu, Editura Septentrion, Rădăuţi, 2011, pag. 22-36, 262-272.
22. Gavril Cuciurean, art.cit., pag. 299.
23. Informaţii preluate de pe cele două monumente ridicate în cinstea eroilor satului: primul se află în cimitirul principal al localităţii, lângă Biserica monument, fiind ridicat în 1935 pentru eroii din primul război; cel de-al doilea monument este nou, din 1995, fiind situat vizavi de Parohia nr.1; la ambele monumente, se desfăşoară activităţi simbol ce ţin de istoria şi patriotismul local.
24. Chronica şcoalei din localitate, pag. 269-272; amintiri ale bunicilor subsemnatului.
25. Gavril Cuciurean, art.cit., pag. 298.
26. Telegrama nr.56 898/1940: „Binevoiţi a protesta şi a cere eliberarea imediată a directorului şcolar Vasile Irimescu, primarul comunei Bilca din judeţul Rădăuţi, capturat pe teritoriul român, sub ameninţarea şi focul armelor, de o patrulă sovietică. Adaog că dl Irimescu este cumnatul profesorului universitar Traian Brăileanu.” – Mihai Aurelian Căruntu, Bucovina în al doilea război mondial, Editura Junimea, Iaşi, 2004, pag.389.
27. Gavril Cuciurean, art.cit., pag. 304, 310.
28. Spre exemplu, în 1957, locuitorii Bilcii au predat statului următoarele cote: 60 t grâu şi secară, 25 t porumb, 550 t cartofi, 4100 t carne, 630 hl lapte şi 530 kg lână; cele mai multe unităţi industriale naţionalizate au fost cele care aveau ca domeniu de activitate prelucrarea lemnului; colectivizarea se încheie în martie 1962, fără a fi semnalate incidente notabile; ibidem, pag. 303-306, 316.
29. „Unirea” nu a fost dorită de nimeni din Bilca: deşi procesele verbale întocmite arată aprobarea noii situaţii, în realitate Consiliul Popular şi Adunarea Cetăţenească, din 14 ianuarie 1989, au respins categoric alipirea; ibidem, pag.324.
30. G. Muntean, V. Cârdei., op.cit., pag.11-12.
31. Ion Ţelman, Ioana Maria Dăncuş, Elisabeta Franciuc, Cuhea în istoria şi cultura Maramureşului, lucrare din colecţia Monografii săteşti din Maramureş, Muzeul Maramureşului Sighetu Marmaţiei, 2005, pag. 51,59.
32. G.Muntean, V.Cârdei, op.cit., pag.15.
33. Ion Bogdan, op.cit., pag. 102.
